Darastean Art Collection    LA PORTILE ZADARNICIEI

 
poems

            "Niculita Darastean face parte dintre acei artisti pentru care - asemenea vechilor chinezi - arta are o unica esenta , pe care artistul o poate turna in recipientele unor mestesuguri diferite, atatea cate este in stare sa stapaneasca. Pictor, grafician, designer, fotograf, poetul care se dezvaluie in aceasta frumoasa - in mai multe sensuri - carte este un alter ego, un alt avatar, al unuia si acelasi artist aplecat cu emotie si curiozitate asupra capacitatii diverselor mijloace de expresie de a-i transmite mesajul artistic.
             Excelent desenator, Niculita Darastean incearca si reuseste sa deseneze si prin cuvinte realitatea unei sensibilitati acute, careia ii place sa se povesteasca. In mod ciudat insa, povestea care rezulta nu e aceeasi : in timp ce pictorul debordeaza de o energie onirica si de o fantezie baroca, poetul stie ca versurile nu sunt facute pentru a fi frumoase, ci bune conducatoare de gand. Simplitatea si limpezimea poeziei par sa incerce sa tina in echilibru complicata arhitectura a desenelor si tablourilor sale, compunand impreuna globul perfect al unei unice dotari.
             Arta artistului tanar este asemenea unui lichid dornic sa ia forma unui vas care isi cauta el insusi forma. Iar aceasta cautare este prin sine insasi tulburatoare si datatoare de sens."
ANA BLANDIANA

 

    La portile zădărniciei
    Am bătut.
    ...atâta lume!

    E noapte mereu;
    închid ochii să nu cadă
    în ei, pământul.

    Sub stelele noptii,
    chipul tău avea
    paloarea iernii.

    Magnolie albă,
    trunchiul tău subtire
    tremura gol ca o mireasă.

    Tăcere în sol.
    Glas presărat pe pământ;
    în cuvinte, flori.

    Iunie- Iulie.
    între luni, gura ta
    si ciresele coapte.

    Floare culeasă
    De alt călător,
    Petalele tale căzute, mă dor.

    Tăceai;
    Ca-ntr-o scoică goală,
    Eu visam simfonia.

    Un strigăt
    rătăcit în pustiu?
    Este strigătul meu.

    Tristetea:
    Lumina putredă
    A amintirilor uitate.

    Prin părul tău
    mâna mea se pierdea,
    sub mări o pasăre cânta.

    In depărtare,
    clopotele sărută
    ultima rază.

    M-am întors, încet
    doar ploaia si iarba cade
    Pe sufletul meu.

    Uitare:
    Desert alb cu pereti
    Desert alb cu pereti

    M-a trezit un tipăt.
    Geamul, somnul sfârtecat;
    O stea căzuse...

    Tăcerea are glasul tău.
    îmi spune întruna
    să tac.

    Mi-ai spus: mă doare
    Abrupt, genunchiul florilor
    albe s-a rupt.

    Trecea printre stele,
    Ca o lebădă mută,
    un cântec din lumea pierdută.

    Străin în universul acesta
    nu găsesc drum
    să mă ducă spre casă.

    Ca un val,
    corpul tau cădea,
    urcând pescărusul tipa..

    Lacrima caldă
    s-a uscat;
    Pătând obrazul tău.

    Dincolo de ferestrele tale,
    Cui oare
    Zâmbetul, îl dăruiesti?

    Ochii tăi,
    ca două săgeti de albastru,
    m-au lovit

    Dacă n-ar fi vânt,
    Cine mi-ar sterge
    Lacrima.

    Măcinati-vă iubirile.
    Nu mai este nisip
    în clepsidre.

    Ca un val de timp
    corpul tau cadea lin.
    Pescarusul tipa.

    In rame,
    se întorc dimineata
    obositele nuduri.

    Lacrima ta,
    cea mai limpede si
    cea mai tânără apă.

    I-am spus lacrimei
    să zboare
    dar ea se sparse, căzând.

    Din cântecul ei,
    ca dintr-o ruină de timp,
    cădeau lacrimi.

    Sub stele,
    un ocean de tăcere
    leagană păsări.

    Astăzi,
    Cerul de piatră
    Miroase argintiu a zăpadă

    Stelele vorbeau.
    Noi, în tăcere,
    Noi, în tăcere,

    Imi bate inima.
    în noapte, credeam
    Că sunt pasi tăi.

    Ploaie oblică.
    părul tău peste ochii
    ud de lacrimi calde.

    Un curcubeu
    stătea pe tine.
    Tu nu stiai!

    Nu eu,
    oglinda a îmbătrânit
    si i-a crăpat obrazul fin

    Subtire,
    treceai alunecând
    prin palmele mele.

    In noapte
    pădurea-ntindea
    neagra taină sub lună.

    Amintirea ta,
    ca o panză de păianjen
    - m-a legat..

    Nu departe de mine
    mortii se strecoară
    fragili, cu aripi de viată.

    M-am învătat să plâng,
    lacrima mea
    e zâmbetul vostru.

    Ca un străin,
    fără reperele orei
    trec printre moarte.

    Nu pot plânge.
    Corpul meu e însăsi
    Lacrima mea.

    Lacrima ei
    S-a spart, înghetată
    la picioarele tale.